Am ştiut

că într-o zi îmi voi prinde genunchii
în inima ta
şi voi creşte acolo cuminte
ca şi o fetiţă a cărnii tale

am ştiut că într-o zi
va pulsa în coapsele mele
sângele care îţi trebuia
numai pentru mine

vezi, am găsit o formulă secretă
în care respir
numai cu plămânul
din direcţia ta

inima mea este acum
o femeie în sine
care îţi va deschide
de fiecare dată

am toate simptomele
locurilor tale în mine
apnee şi fluturi în toate zonele
în care mi-e dor

în dimineaţa asta
smurdul a trecut pe la mine
şi nu au ştiut ce să-mi facă
umărul drept
plecase să te aducă acasă.

 

Hiat

am o fantezie pe umărul drept
merge o femeie cu tocuri înalte
păsările ei călătoare
lăstunii
se îndrăgostesc
în nuanţele nude
cele mai râvnite din lume
femeile tale
mângâie poemul
în passo doble
***
aşa te împresor
am un genunchi din sârmă ghimpată
tu îmi zvâncneşti
te mângâi
se lasă o mâzgă pe piele
în irişii tăi
o altă femeie fluorescentă
îşi scoate lenjeria
mă minte
însărutându-te…
***
nu îmi răsturna frunzele
toamna mă atinge pe umeri
aşa fac cărări
oamenii mă apasă
rugina din tălpile toamnelor mele
zvânceneşte numele
unor doamne
altele decât poezia, my lord
***
câinele meu alb
creşte înăuntru un om
pe care îl văd
îl ating
îl sărut
de fiecare dată
când nu eşti.

atunci te gândesti câtă nesăbuinţă

în a îndrăzni să visezi

a conjuga la întâmplare verbele reflexive
şi a nu pricepe că din sânge nu derivă iubire nicicând

ci însângerare

când nu mai ai nimic şi te întorci în camera ta albă

în gesturi cuminţi pentru a aranja lipsa in ordine

pătrăţele

în încercările tale naive de a-ţi asculta ca pe un prieten inima

şi nu întristarea ce ţâşneşte pe umeri atât de tăios

tăcerea ce-şi înfige lacom colţii în sânii tăi clasici înfierbântaţi

rien que les mots

şi apoi câteva încrustări tacticoase

ale unor întâmplări

masculine...

mai târziu goală

ascultând un fado

ţi se pare ca viaţa e atât cât ţi-ai trage o rochie pe tine

şi ai pleca.

într-o zi

mi-am pus rochia cu zâmbet şi aşa am pornit
eram la un capăt de drum oamenii nu mă mai cunoşteau
atunci am sădit o grădină şi am înţeles tainele bulbilor
acum două ierni cele mai frumoase femei
îşi injectau sufletul cu taxol în fundeni
ningea potolit ele se îndepărtau graţios
dincolo de viaţă cu o eleganţă tăcută
fiecare secundă devenea un anumit fel de
a lasă urme de a scrie cu creta în minţile altora
a pleca frumos este mai mult decat a învăţa sa trăieşti
de atunci n-am mai plâns
de atunci mă strecor în alţi oameni
cresc în rădăcinile lor lăsând urme discrete de bulbi
albăstrui, cine ştie…

wearth day

lasă întunericul în venele tale dezmiardă-l
bezna îţi va suge înceeeet sângele
tu să o cuprinzi
să nu scrii nimic
nu lumina hârtia nu o mai mângâia
scoate din tine oamenii pe care îi ascunzi
unul cate unul plecaţi
şi iubeşte-i
dansează blind tango cu fiecare

să nu deschizi ochii
miroase pământul din ei şi dansează
miroase pamântul din tine
dansează...

“stai dreaptă!”

îmi spunea şi lumea îmi părea atunci infinită nu îmi mai simţeam degetele mă camuflam eram o dâră albastruie cu lumânări mici în mâinile îngheţate se întâmpla mereu cam la fel pană într-o zi când s-a dus

oamenii mă privesc întrevăd o femeie peste care să îsi înfăşoare braţele sus jos împrejur pe care să o pună la vedere să facă poze ca şi cu Mica Sirenă să îi împletească celulele într-o zi m-au developat în mijlocul mulţimii apoi m-au aşezat în sticluţe frumos colorate am plâns

căpătasem o piele amară în care cuvintele lumii se îndrăgosteau ca de un portocal

unele m-au iubit până când mi-au deşirat degetul cu care scriam literele cuvintelor ei

aşa am învăţat să amestec vopseluri şi acum mă pictez pe linia coapsei până acolo unde plecarea mă doare într-atât încât desenez un cadavru

am să înnebunesc într-o zi o să mă otravească asfaltul din oameni lipsa semnelor blânde şi vântul

primăvara începe cu brânduşe de plumb mama mă tot cheamă în moartea ei caldă să mă înveselească să ne prindem de mâini şi să îmi şoptească “ stai dreaptă!”

ce am mai făcut

ce am mai făcut
am luat un cuţit
şi am tăiat buruienile în inimă
stăteau să încolţească porumbeii nu se mai auzeau
cerul se desena numai cu stânga şi norii se iubeau într-o măsură imposibilă într-un distih
ierburile toate urlau
părea că tot acest peisaj absurd săpa în oameni o grotă în care aerul nu mai intra
stăteam gemuiţi unu-ntr-altul
un mausoleu din care nu mai înfloreau copacii

în primăvara asta miezul pământului este mai putred
cică au îngropat mii de copii la poalele munţilor unde poezia a tăcut
am vrut s-ascut cuţitul să fac o rană într-un loc în care carnea nu se mai lipeşte de mine
să chem lupii am vrut
însă am auzit plânset mai pretutindeni
şi am tăcut.